A. E. Baconsky
Tu care nu m-ai întâlnit
și n-ai să mă vezi, poate, niciodată,
n-aș vrea să crezi că mi-ai rămas străin -
oriunde-ai fost, te-am cercetat adesea.
Pe ușa ta mai stăruie amprenta
mâinilor mele - umbra nevăzută
care se înclină seara printre lucruri
și pasărea care din zbor coboară
tăcută la fereastră și dorința
de-a te vedea mai tânăr decât ești,
de-a fi iubit de cine-ai vrut vreodată,
gândul că poate nu e prea târziu
să mai ajungi din urmă călărețul
necunoscut, al unui anotimp
visat în tinerețe - toate - acestea
si-atâtea altele mărturisite-n gând,
sunt semn c-ai suferit de boala mea
și-adeseori chiar fără să-ți dai seama,
râzând, ți-am dat să porți în piept o clipă
propria-mi inimă. Nu fi umit,
nu te gândi la lucruri necurate,
de boala mea te vindeci mai ușor
decât de vântul mării și de răul
săgeților cu care te rănesc
târziu cocorii - boala mea-i asemeni
cântării porumbelului sălbatic -
și numai celor care-au moștenit-o
demult - nu le mai trece niciodată.
Tu care poate, nu m-ai întâlnit
nu mă cunoști - nu căuta zadarnic
profilul meu: nu sunt nici mai frumos,
nu-s nici mai bun și nici mai rău ca alții.
Urmează-ți drumul tău nestingherit,
nu șovăi, nu te uita în urmă -
iar dacă vrei să-mi spui ceva - vorbește-mi,
oriunde-aș fi, te-aud.
