I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge și suspină tânăra domniță,
Dulce și suavă ca o garofiță;
Căci în bătălie soțul ei dorit
A plecat cu oastea și n-a mai venit.
Ochii săi albaștrii ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele- de aur cad pe albu-i sân,
Rozele și crinii pe față-i se-ngăn.
Însă doamna soacră lângă ea vegheaza
Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- ”Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, si de la oaste mă întorc rănit.
Soarrta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oștire fuge sfărâmată.
Dar deschideți poarta... Turcii mă-ncongior...
Vântul suflă rece... Ranele mă dor!”
Tânăra domniță la fereastră sare.
- ”Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieșit
Și-n tăcerea nopții astfel i-a vorbitȘ
- ”Ce spui, tu, streine? Ștefan e departe,
Brațul său prin taberi mii de morți împarte,
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieții mele și să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat,
Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruință
Nu poți ca să intri cu a mea voință.
Du-te la oștire! Pentru țară mori!
Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!”
III
Ștefan se întoarce și din cornu-i sună,
Oastea lui zdrobita de prin văi adună.
Lupta iar începe... dușmanii sunt zdrobiți
Cad ca niște spice, de securi loviți.
(Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice și alte poezii - pag. 13-14)
