29 nov. 2014

Perspectivă...


- Curând o să mor, spuse el. Nimeni nu-l va prețui ca tine.
Trist, am adus acasă piatra neagră: Japonezii n-au vrut-o. Nu-i văzusera frumusețea. Era un lucru respins, exact ca mine. M-am dus sub casă, m-am așezat pe cutia plină de pietre frumos șlefuite și fără nici o valoare și m-am gândit la gura tremurândă a lui papa Rao. M-au podidit lacrimile. Am ținut în palma dreaptă lingamul negru, acoperindu-i blând cu stânga vârful neted și rotunjit. Apoi am închis ochii și pentru prima dată inima mea a șoptit cu convingere: ”Te iubesc, cristalule!”
Un timp am văzut doar interiorul portocaliu al pleoapelor cu bine cunoscutee stele verzi până când, aproape pe nesimțite, mi-a apărut o străfulgerare, ca lumina soarelui sub apă, în colțurile ochilor. Și-apoi mi-am simțit inima agitată luând o gură de aer și oprindu-se un pic. Deodată, cineva care mă înțelegeape deplin mă ținu în brațe și mă legănă. Am simțit cum se lasă pacea peste mine. Piatra mă alina și, ușor-ușor, am înțeles că eu nu trebuia să mă fi născut vreodată ca om. Aș fi fost fericit ca piatră. Aș fi putut fi o figură imensă de piatră pe un vârf de munte sau un simplu buchet de cristale luminoase în lumina rece a soarelui. Pe muntele Everest.
Aș fi putut să mă cocoț sus, deasupra lumii, să stau neclintit și sigur de propria valoare, an după an, privind cum vin și pleacă fără rost oameni derutați. Pe mîna de granit aș purta un ceas de lemn, trecând zile și nopți în timp ce limbile înghețate ale ceasului meu ar sta nemișcate. Dar nu sunt un cristal strălucitor sau o stâncă neregulată dominând o pantă frumoasă. Văd asta pe fața mamei. Nu mi-e scris să fiu admirat de oameni, să-și pună viețile la picioarele mele ca să mă cunoască, să zăbovească un pic pe piscul meu. Eu sunt un nătâng cu fața pătrată, parcă decupată din granit. Jinduiesc în  inima mea singuratică la râsetele și pasiunile altor oameni.
Mă uit atent la chipul meu iscoditor din lemn, iar oamenii se mișcă în jurul meu cu viteză mare. Când ridic privirea, strângătorul de suflete e prin preajmă, iar cei pe care-i iubesc au dispărut pentru totdeauna și oameni noi au răsărit ca semințele din pământ. Când mă privești, nu vezi decât un bărbat prins într-o existență umilă - dar fiți cu băgare de seamă și să nu vă fie miă de mine, pentru că, la fel ca pământu, eu voi dăinui dincolo de acest du-te-vino fără rost al oamenirii. Veți vedea! (prof. Rao & Jeyan - pag. 161-162)

( Rani Manicka - ”Zeița orezului”/”The Rice Mother” - 2014/2002)

*sura poza: AICI

23 nov. 2014

Întâlnire

Federico Garcia Llorca
Nici tu, nici eu
nu vrem
să ne-ntâlnim.
Tu... pentru ceea ce știi...
Eu fiindcă te-am iubit.
Mergi pe-această cărare
În palme
port urmele țintelor.
Nu vezi,
cum sângerez?
Mergi fără grabă,
nu privi nicicând înapoi
și roagă-te, asemenea mie,
sfântului Caetano,
căci nici tu, nici eu
nu vrem să ne-ntâlnim.
*sursa poza => AICI

20 nov. 2014

Rămas bun luminilor pierdute


Rafael Alberti
Dacă fluieratul unui băiat e semnul care
face să lumineze ramurile
și să se renască din somn balcoanele create pe
neștiute de o rândunică pentru ca văzduhul
să le orchestreze,
văzduhul îngropat în harpele pe care burnița
le face să tresară deodată -
fă tu astfel ca moartea mea să se desprindă lin
de cerurile care se caută și nu se întâlnesc.
Cine m-a amăgit aprinzându-și sufetul la înălțimile
unde glasurile au acum bătaia de aripi a unei
păsări înecate?
Aceste nopți se năruie cu căință că ele au
născocit nălucile înghețate.
Spuneți-mi rămas bun aproape de trei ori,
din ungherele cele mai întunecate.
E singurul lucru pe care îl cer.
Căci nu-mi aduc bine aminte dacă pe tine te-am
cunoscut în adâncul apelor,
dacă pe ea a trezit-o izbitura unei pietre
de potcoavele cailor,
sau dacă aceleia i-au dat viață oglinzile care
adună frigul ochilor ce dezgheață.
Uitare,
uitare și lacrimi pentru luminile care se
cred de-acum pururi pierdute...

16 nov. 2014

E ca și cum

Virginia Carianopol
Întinși pe săbii lungi de catifea,
Alunecăm printr-un vid înflorit,
Aerul din preajmă se dă la o parte...
Două fluvii de întuneric
Curg peste marginea lumii
Departe...

E ca și cum
Între noi
De mult s-a făcut târziu
Și ființa noastră
De fum și de floare
Străbate prin pânzele nopții
Alte tărâmuri
De frunze
Și racoare...
*poza de => AICI

8 nov. 2014

Foaia veștedă

Mihai Eminescu
(după N. Lenau)
Vântu-o foaie vestejită
Mi-a adus mișcând fereastra -
Este moartea ce-mi transmite
Fără plic scrisoarea-aceasta.

Voi păstra-o, voi întinde-o
Între foile acele,
Ce le am din alte timpuri
De la mâna dragei mele.

Cum copacu-și uită foaia
Ce pe vânt mi-a fost trimisă,
Astfel ea uitat-a poate
Aste foi de dânsa scrise.

Vorbele iubirii moarte
Vinovate-mi stau în față,
Dovedite de minciună
Cer să sting a lor viață.

Dulcea lor zădărnicie
Nu mă-ndur s-o pun pe foc,
Deși-mi stau atât de triste
Că nu pot muri pe loc.

Voi păstra întreg amarul
Și norocul ăstor foi,
În durerea vechii pierderi
Recitindu-mă 'napoi;

Numai vestea blând-a morții,
Foaia tristă le-am adaos:
Moartea vindec-orice rană
Dând la patime repaos.
(Octombrie 1879)

*photo credit : Anita Bejenaru => Find MORE here

1 nov. 2014

Amicului F.I.


Mihai Eminescu
Visuri trecute, uscate flori
Ce-ați fost viața vieții mele,
Când vă urmam eu, căzânde stele,
Cum ochiul urmă un meteor,

V-ați dus cu anii, ducu-vă dorul,
Precum cu toamna frunzele trec;
Buza mi-e rece, sufletul sec,
Viața mea curge uitând izvorul.

Candela ștersei d-argint icoane
A lui Apolon, crezului mei,
Mă topesc tainic, însă mereu
D-ale patimilor orcane.

Sau ca un nour gonit de cânt
Alerg pe calea vieții mele,
O buhă care, țipând a jale,
Bântuie urma unui mormânt.

Viața-mi se scurge ca și murmura
Ce-o suflă-un crivăț printre pustii,
Mă usuc ca crucea pusă-n câmpii
Și de blesteme mi-e neagră gura.

Îmi târăsc soarta ca și un vultur
Ce își târăște aripa frântă,
Viscolul iernii moarte îi cântă
Moarte îi râde tot de-mprejur.

An uitat mamă, am uitat tată,
Am uitat lege, am uitat tot;
Mintea mi-e seacă, gândul netot,
Pustiul arde-n inima-mi beată.

Numai prin chaos tu îmi apari,
Cum printre valuri a navei velă,
Cum printre nouri galbenă stelă,
Prin neagra noapte cum un fanar.

Te văd adesea frunte senină
Ca și gândirea lui Dumnezeu,
Sufletu-ți ardea-n sufletul meu
C-o flamă dulce, tainică, lină.

Gândind la tine nu voi să mor,
Îmi blastăm însuși eu mântuirea,
Orb, nebun, care blastămă firea,
Ce-ar vrea din frunte-i să stingă un nor.

Dar dacă gândul zilelor mele
Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Și dacă pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:

Voi când mi-or duce îngerii săi
Palida-mi umbră în albul munte,
Să-mi pui cununa pe-a mea frunte
Și sa-mi pui lira de căpătâi.
( 1869 - 30 martie/11 aprilie )