31 aug. 2014

Să tai întunericu-n două

Virginia Carianopol
Încă odată,
Azi-noapte
În somn am visaqt,
Cai cu  oase de aur
Luminând universul
Eu, în genunchi te rugam
Te rugam ...
Ca pe îngerul meu păzitor
Să tai întunericu-n două,
Cu aripa.
*sursa poza => AICI

30 aug. 2014

Speranța


Mihai Eminescu
Cum mângâie dulce, alină ușor
Speranța pe toți muritorii!
Tristeță, durere și lacrimi, amor
Azilul își află în sânu-i de dor
Și pier, cum de boare pier norii.

Precum  călătoru, prin munță rătăacind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Așa-i speranța - c-un licur ușor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-odată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Și unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Și blestemă cerul și soarta,
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii paranimfă - moartea.

Și maicii ce strânge pruncuțu-i lla sân,
Privirea-de lacrime plină,
Văzând geniile morții se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri și chin,
Speranța durerea-i alină.

Căci vede surâsu-i de grație plin
Și uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Și fața-i umbrește cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strange mai tare.

Așa marinarii, pe mare îmblând,
Izbiți de talazuri, furtun,
Izbiți de orcanul ghețos și urlând,
Speranța îi face de uită de vânt,
Și speră la timpuri mai bune.

Așa virtuoșii murind nu desper,
Speranța-a lor frunte-nsenină,
Speranța cea dulce de plată în cer,
Și face de uită de-a morții dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină,

Cum mângâie dulce, alină ușor
Speranța pe toți muritorii!
Tristeță, durere și lacrimi, amor
Azilul își află în sânu-i de dor
Și pier, cum de boare pier norii.
(1866, 11/23 septembrie)

24 aug. 2014

Pieces of genius (17)


Eu singur n-am cui spune cumplita mea duere,
Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere
O piatră să ador.

Murindului speranța, turbării ăzbunarea,
Profetului blestemul, credinței Dumnezeu,
La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,
Nimic, nimica eu.

Nimica, doar icoana-ți, care mă-nvenină,
Nimica, doar suvenirea surâsului tău lin,
Nimic decât o rază din fața ta senină,
Din ochiul tău senin.
(Mihai Eminescu - ”Amorul unei marmure” - S4-6)

*sursa poza => AICI

22 aug. 2014

Sunt întrebat

Virgil Carianopol
Sunt întrebat ades de semeni
Din ce se face-o poezie
Și ce se pune-n ea anume,
Ca să reziste la vecie.

Nu știu răspunde, dar eu totuși
O fac cum pot: din orice-ar fi,
Din ce e azi, ce văd în mâine
Și tot ce vieții-ar trebui.

O fac așa precum aș face
Un pod pentru contemporani,
Pe care-aș vrea să poată trece
Și oameni și mașini și ani.

Da-n loc de ciment pun iubire,
Întind idei în loc de fier,
Pun dragoste de țară, gânduri,
Istorie și un pic de cer.

Mai torn apoi, s-o fac mai tare:
Un sac cu vis, cu dor, cu har,
Amestec tot și pun în forme,
Atât cât este necesar.

Că tot ce-am pus o să rămână,
Eu, cel de azi nu voi afla.
Aceasta o va spune timpul,
Acelora ce vor urma.

*sursa poza => AICI

21 aug. 2014

Prin constelația Peștilor

Virginia Carianopol
Tu pe un țărm,
Eu pe celălalt,
Mituind întunericul,
Ca și cum ne-am plimba
Prin câmpiile boreale...
O dulce nepăsare trece
Prin constelația Peștilor
Și pajiști de speranțe
Se-nvolbură de verde crud...
Mătăsurile sufletului
Se aud foșnind
Și se îngemănează cumpene de sare,
Și se îngemănează cumpene de iarbă,
Pe un țărm tu,
Pe celălalt eu,
Mai vâslind încă,
Și încă,
Prin arborii luminii.

*sursa poza => AICI

20 aug. 2014

Usor prin aer

Virginia Carianopol
Tu treci portaluri cu lună,
Oglinzi de iarbă tremurând,
Văslesc prin aer fluturii de ceară,
Păduri de sticlă-nveșmântând.
Ușor
Prin aer se destramă,
Fuioarele de ploi
Își plimbă un licorn melanholia,
Cu pleoapa însingurată
Peste noi...

19 aug. 2014

Fluid

Noi doi,
Din arse tărâmuri
Alunecăm
Printr-un vid înflorit
Prin somnuri lungi de ceară
Imaginare zăpezi
Închipuind.
(Virginia Carianopol)

14 aug. 2014

Pieces of genius (16)

De-ai fi noapte - aș fi lumină,
Blândă, lină,
Te-aș cuprinde cu-un suspin;
Și în nunta de iubire,
În unire,
Naște-am zorii de rubin;
(Mihai Eminescu - ”O călărire în zori” - S14)

13 aug. 2014

Iubesc...


Mi-s dragi orele sumbre ale făpturii mele
când simțurile-n foarte adânc au să coboare;
ca de prin vechi scrisori adie-o boare
a vieții-mi zilnice, istorisită-n ele,
ce-acum legendă-mi  pare, dintre cele
mai de pe vremuri. Și mă-nchipui om
cu două vieți, în spații paralele.

Ci, uneori, m-asemui cu un pom
ce împlinește,-n preajma unei cripte,
visul băiatului ce-am fost,- în jurul
căruia cresc mari rădăcini... Prea-purul
vis în mâhniri pierdut, în cânt și-n manuscripte.
(Rainer Maria Rilke)

12 aug. 2014

Și după aceea


Federico Garcia Llorca
Labirinturile
create de timp
se prăbușesc.

(Rămâne numai
pustietatea)

Inima,
izvor de dorințe,
se prăbușește.

(Rămâne numai
pustietatea)

Iluzia zorilor
și sărutările
se prăbușesc.

(Rămâne numai
pustietatea,

ondulata
pustietate.)

10 aug. 2014

*** (43)


Amurgul cade înspre ceas târziu.
Tu-mi spui încet ceva, dar ce - nu știu,
Să înțeleg abia mă străduiesc,
Șoptesc ”da, știu”, luptându-mă să te privesc.

Te depărtezi, conturul tău dispare
În a luminii roșie revărsare;
Spre mine-n clipe, umbre mute curg,
În urma ta-i văratecul amurg.

Că te-am lăsat, acum te caut iară
Cu dulce bucurie și amară...
Când alta mâine vei fi sub zorii noi,
O lume-ntreagă zid va sta-ntre noi.
(A.A. Fet - 29 decembrie 1888)

9 aug. 2014

Magie


Se trag adagii ca acesta: simte
și crede! Din adânci schimbări. E loc
de-amaruri: flama, scrumul și-l presimte;
ci arta, scrumu-l convertește-n foc.

Magie-i când cuvântului de rând
să se înalțe pare că-i încumbă,
iar el o face, - ca hulubul când
își cheamă nevăzuta lui columbă.
(Rainer Maria Rilke)

8 aug. 2014

Amurgu-i cartea-mi...


Amurgu-i cartea-mi. Scoarțe are
din purpur damaschin; cu mână
ca gheața, greaua-ncuietoare
din aur i-o desferec, până

la-ntâia filă, - rând cu rând
parcursă, căci bun prieten i-s;
apoi pe-a doua, murmurând;
a treia o citesc în vis.
(Rainer Maria Rilke)

7 aug. 2014

Acasă ...

Acasă,-s numai între zi și vis,
când dorm copiii doborâți de joacă,
iar ăi bătrâni slomnesc, pe când mai joacă,-n
cămin, văpăi albastre, indecis.

Acasă-s numai între zi și vis,
când glas de clopot, într-un amurg, se pierde
și fete lâncezesc, pe ghizdul verde
al câte-unei fântâni, - și-i de nezis

ce simt... Iar dintre arbori, teii mi-s
mai dragi, - iar verile ce,-n ei, ascunse
tăcut-au, retresaltă-n mii de frunze,
de veghe, iarăși, între zi și vis.
(Rainer Maria Rilke)

6 aug. 2014

Ploaia

Federico Garcia Llorca

Ploaia are un vag secret de mângâiere,
ceva de somnolență resemnată și înțelegătoare,
o muzică umilă se trezește cu ea,
făcând să vibreze sufletul adormit al peisajului.

E un sărut albastru ce-l primește Pământul,
Primitivul mit ce se realizează din nou.
Împreunarea rece a cerului și-a țărânii bătrâne
cu înserarea blândă și constantă.

E dimineața fructei. Cea care-aduce flori
și ne mângâie cu sufletul sfânt al mării.
Cea care umple semințele cu viață
și sufletul cu o tristețe pentru ceva ce nu știe.

E cruda nostalgie a unei vieți pierdute,
fatalul sentiment de-a te fi născut prea târziu,
iluzia neliniștită a unei dimineți imposibile
cu neliniștea apropiată de culoarea cărnii.

Iubirea se trezește în cenușiul ritmului său,
cerul dinlăuntrul nostru încearcă triumful sângelui,
dar încrederea noastră se preschimbă-n tristețe,
contemplând picăturile moarte pe luciul ferestrei.
Și picăturile sunt ochii infinitului privind infinitul alb, care le-a fost mamă.

Fiecare picătură tremură pe geamul tulbure,
lăsându-i divine răni de diamant.
Sunt poeții apei, cei ce-au văzut și gândesc
la ceea ce multimea fluturilor nu știe.

O, ploaie liniștită, fără tunete și fără vânturi,
blândă ploaie clară de clopot și suavă lumină,
ploaie bună și pașnică, ploaie-adevărată,
ce cazi îndrăgostită și tristă peste lucruri!
O ploaie franciscană, ce porți în picătură
suflet de limpezi fântâni și izvoare?
Când peste câmpuri cobori, încet trandafirii
din inima mea se deschid sub sunetul tău.

Cântecul simplu pe care-l cânt liniștii
și sonorele povești spuse crengilor,
inima mea pustie le repetă plângând
într-o neagră și profundă pentagamă fără cheie.

Sufletul meu are tristețea ploii senine,
tristețe resemnată de lucuri imposibile,
pe orizonturi am luceafăr de foc,
dar inima nu mă lasă să mă uit la el.

O, liniștită ploaie, de arbori îndrăgită,
dulce emoție peste clapele pianului,
Tu dai sufletului aceleași neguri și rezonanțe
ce vibrează-n sufletul adormit al peisajului.
( Granada - ianuarie 1919 )